Poezii

1. Aşteptare

 

E atât de rece ploaia asta,

Şi cred că e destul de frig.
Aș vrea să-nchid încet fereastra,
Ce rost mai are să te strig?
Un nor se lasă peste ţară.
Acolo unde ai să pleci,
Se-ude un clinchet de vioară,
Prin frunze umede şi reci.
Iar cu sperantele deşarte,
Se-neacă dragostea în piept,
Se scaldă sufletul în noapte,
Ce rost mai are să te-aştept?

 


 

2. Apus de soare

 

La un apus de soare

Amurgul mă priveşte
Şi geamul abureşte
De calda-mi răsuflare.

Eu mă gândesc la tine
Cu lacrimi nevărsate,
Sub gene adunate, 
Iar somnul tot nu vine.

Burează trist pe-afară,
Par stropii adormiţi,
Curg orele cuminţi
Şi totul mă-nfioară.

Sunt prada unei nopţi
De vise ne-mplinite,
La fel ca înainte
Tu n-o să vii, nu poţi...

Pe ea o strângi la piept
Şi o numeşti iubită,
Cu inima zdrobită
Eu stau şi te aştept.

Ai chipul de străin,
Deşi nu te-am uitat,
Un nor s-a strecurat
Pe cerul meu senin.

Durerea e prea mare,
Iertare nu găsesc,
Căci eu te părăsesc
La un apus de soare...

 


 

3. Iertare

 

E uman să greşim uneori,

E firesc.
Suntem roadele unui pom omenesc.
Şi nimic nu ne este străin,
Viaţa trece pe-alături senin.
De ce totuşi ne paşte un chin?
Când lumina se naşte în zori,
Întunericul cade-n apus.
Nu întorci clipa care s-a scurs,
Nu repari prea uşor ce s-a spus,
Nu mai vezi omul care s-a dus...
Să iertăm este tot ce rămâne
Şi speranţa în ziua de mâine.
Chiar de nu vine totu’napoi,
Cerul se rupe sub valul de ploi,
Lumea se prăbuşeşte-n noroi—
Harul iertării zace în noi.
Vreţi să rămâneţi în doi?
E firesc.
Iartă-l, dacă ţi-a spus "TE IUBESC".


…………………………………………

Noi nu ne naştem cu chipul de zeu...
Fapta i-o poate ierta Dumnezeu.
Eu sunt un om şi om voi rămâne,
Inima mea nu iartă pe nimeni.
Ştiu că uitarea este un scut,
Dar nu am forţe divine.
Nu pot, eu nu pot să uit!
Să şterg trecutul din mine…

 


 

4. Imnul vieţii

 

De ce e scurtă viaţa oare?

Cînd eu aproape n-am trăit...
                
E ca o punte trecătoare
Între apus şi răsărit.
E ca pământul în mişcare
În Universul infinit.
Este un semn de întrebare
Cu un răspuns nedefinit.
Şi ca un punct în deplasare,
Dar care poate fi oprit.
E un îndemn şi o chemare:
De a-ţi găsi un loc sub soare,
De a pluti pe-un vis în mare,
De a iubi chiar dacă doare,
Şi a găsi o alinare
În pragul zilei următoare.

Dacă aș mai pune-o întrebare,

Ce-ar spune un înger păzitor -

De ce e scurtă viața oare?

El nu-mi răspune, pleacă-n zbor...

 


 

5. Omul perfect

 

Era un om ideal,

Ca un astru pe cer.
Un om simplu, loial
Era, într-adevăr.
Îl zăream de departe—
Un idol în fire.
Un om sincer, cu carte
Şi stele-n privire.
Eroul meu liric
Cu chip îngeresc.
Şi-atât de veridic,
Şi-atât de firesc...
Dar ce se petrece
În inima mea?
Omul acesta... e rege
În ea.
Până ce mă trezesc,
Mă gândesc...
Şi zâmbesc...
Singură mie-mi vorbesc:
"E firesc,
Să visezi oameni noi,
Îngeri, ce se mai nasc printre noi".
E dimineaţă şi astrul s-a stins.
Omul perfect a rămas doar în vis...

 


 

6. Pentru mama

 

Ce firavă mai eşti, fiinţă preacurată.

În ochii tăi adânci porţi sufletul de mamă,
Mă doare să te văd atât de-ngândurată,
Cu grijile ascunse sub colţul de năframă.

Adus pe lumea asta de tine cu durere
Şi multă suferinţă trupească şi calvar,
Pe sânul tău dormeam în valuri de plăcere,
La început de cale, un ocrotit sugar.

Jucam cu nepăsare şi alergam prin curte,
Ştiind că eşti alături, un înger luminat.
Ce poate să-nţeleagă, ce ştie să asculte,
Te iartă dacă simte că tu eşti vinovat.

Aceasta este mama, Edenul o aşteaptă,
Acum este aproape, cândva va fi prea sus.
La fel ne e menirea cu numele de soartă,
Din ziua procreării şi până la apus.

 


 

7. Plînset tomnatic

 

Afară plouă ca prin vis,

Ce timp afurisit tomnatic...
Iar stropii se pierd în abis
Şi-n gându-mi singuratic...

Încerc s-adorm şi nu mai pot,
Privesc mai trist spre tine.
Of! Cât m-am săturat de tot,
Şi stropii curg prin mine...

De-aş fi oprit acest potop
Cu patimă amară.
Sorbind în parte orice strop
Lumina să apară!

În noaptea asta totu-i sur,
Nimic nu mă alină.
O vorba-n taină să ţi-o fur?
Să-mi pară mai senină...

Pe strîmtul colţ de canapea
Întind domol piciorul.
Şi tu te ghemui lângă ea,
Dar eu tot iţi duc dorul.

Şi stropii urlă pe la geam-
Fantome dintre ape!
Oare te am sau nu te am?
Lumină, eşti aproape?

Se scutur frunzele în toi
Când ploaia le inundă.
Se duce viaţa, murim noi
Secundă cu secundă...

Of! Ploaia asta ca de plumb,
Atît de rece, sumbră...
Zâmbeşte-mi candelă acum!
Topeşte neagra umbră!

E jilav sufletu-mi pierdut
Prin stropii reci de ploaie.
Abia de pot să mai ascult
Precum se scurg şiroaie...

Şi plouă iarăşi ne-ncetat,
Tumultul nu se-opreşte.
Finalul gând mi l-a furat
Un om ce ma iubeşte... 

 


 

8. Poveste de zăpadă

 

Afară ninge ca-n poveşti,

Zăpada nu se-opreşte...
Se-ntreabă amarnic: ”Unde eşti?”
Un suflet ce iubeşte.

Iar fulgii mari, înaripaţi
Se-aşează pe sprâncene.
Dansând o horă braţ la braţ,
Aştern în câmp troiene.

E nuntă mare după prag
Şi iarna se însoară
Cu-al nostru uimitor meleag,
Şi ninge...ninge iară...

El ar veni cu mii de flori,
Să-i bucure privirea,
Dar frigul şi un car de nori
Le-amână întâlnirea.

Din cer cad fluturii de nea,
Suflarea le topeşte.
E albă viaţa şi cu ea
Noi vom albi, fireşte...

De ce aşteaptă în zadar?
Trec anii şi iubirea...
Pierdută-n sânul lui Gerar,
Îngheaţă fericirea...

E ger amrnic şi cumplit,
Într-un ţinut de vată.
Deşi pământul a albit,
Speranţa-i colorată...

Ajung atâtea întrebări,
De ce, pe unde, oare?
Scutit de lacrimi şi dureri
E doar acel ce moare...

Afara ninge ca-n poveşti,
Nu sta închis în casă.
Ai viaţa-ntreagă să iubeşti.
De iarnă-cui îi pasă?

 


 

9. Presupusă

 

Pe unde curge viaţa şi cine ne-a creat?

În lumea asta largă am multe de aflat…
De ce trăim pe Terra şi nu plutim în mare?
De ce eu sunt fiinţă, iar sufletu-mi nu moare?

Eu văd ce-mi spune ochiul să văd în depărtare,
Aud doar ce se zice, dar ce se zice oare?
Căci oamenii sunt fapte, dar fapte ale cui?
Adesea-mi spune lumea - ”Suntem a nimănui”.

De ce avem un soare şi cerul e senin?
De ce tu crezi în Buddah, iar alţii în destin?
De ce venim pe lume prin chinuri şi durere?
De ce iubirea mamei ne-aduce mângâiere?

Ne naşte suferinţa c-o mască de paiaţă,
Murind ne urmăreşte adevărata faţă
De noi şi noi mistere a lumii de apoi,
Ce nu vor fi vreodată cernute printre noi...

 


 

10. Revenire

 

Se aude-un tremur de vioară,

Un cor în gându-mi cântă…
De parcă m-am întors în Ţară
Şi-n limba-mi se cuvântă.

Părinţii dragi cu bucurie
Îmi sar din prag în braţe,
Se-ncinge-o mare veselie
Şi totul prinde viaţă.

Păşesc pe-al visului pământ,
Cu umede pleoape,
De parcă timpul s-a oprit
Şi mama e aproape.

Iar tata vine cu-n ulcior,
Ne toarnă vin cu spumă…
Apoi se-aşază zâmbitor,
Ne zice câte-o glumă.

Odaia mea şi micul pat
Stau cărţile pe masă…
Poveştile nu le-am uitat,
Nici dorul meu de casă.

Păstrez în suflet mii de flori
Şi cerul plin de stele.
Iar soarele-l revăd în zori 
În ochii Ţării mele.

 


 

11. Stele

 

E rece umedul pământ

Căci morţii calcă pe cărare.
Ieri am murit de disperare,
Şi singur mi-am săpat mormânt.

Nu plânge nimeni, nicăieri.
De mine oare cui îi pasă?
Dorm morţii liniştiţi acasă,
Feriţi de lacrimi şi dureri.

Mă-ngrop cu gândurile mele,
Adorm cu-o inimă de fier.
Mor aştrii presăraţi pe cer
Şi pe pământ mor... stele.

 


 

12. De ce?


De ce nu sunt apus de soare?

Din geamul tău m-ai admira
Şi ţi-ar aduce mica rază
O parte din căldura mea.
Oare de ce nu sunt steluţă?
Pe cerul tău aş răsări
Şi-ai fi pictat cu-a ta mânuţă
Şi luna dacă ai dori,
Regina nopţii să-ţi zâmbească,
Iar clipele să cânte-n cor,
Un fir de iarbă să-ţi şoptească:
”Sunt al tău înger păzitor.”

 

 


 

13. Am nevoie de tine


Am nevoie de tine

Cînd soarele apune
Şi-n ochii tăi răsare luna—o minune!
Iar orizontul rugineşte şi-a razelor destine
Imi strigă:
“Am atâta nevoie de tine!”

Am nevoie de tine
Atunci când mă trezesc
Şi picături de rouă obraji-mi netezesc.
Răcoarea dimineţii cu alinări divine
Îmi spune:
“Am atâta nevoie de tine.”

Am nevoie de tine,
Cu-al tău suflet respir
Şi-al tău chip e natura pe care-o admir.
Nu pleca, aş culege toţi crinii din lume
Să te opresc.
“Am nevoie de tine, să pot să iubesc…”

 


 

14. Dragostea mea

 

Dragostea mea pentru tine e-un vis,

Cerul cu stele şi-un soare aprins.
Toamna cu fructe, iar vara-n parfumuri,
Florile dalbe şi-un cântec de-a pururi.

Dragostea mea pentru tine e-un glas
Plin de chemare, de dor și extaz.
Dulce miresme-n văzduh până-n zori,
Stropii de ploaie ascunşi printre nori.

Dragostea mea pentru tine-i o rază,
Gingaşă, mică -- un înger de pază.
Roua divină în palma-mi scăldată,
Ochii tăi dragi şi privirea-ţi curată.

Dragostea mea pentru tine-i speranţă,
Plină de farmec ce-n zări mă înalţă.
Plapuma serii se-aşterne spre noi,
Mult așteptat-am să fim doar în doi.

Dragostea mea pentru tine-i o noapte,
Clipe fierbinţi împletesc voluptate...
Aburii calzi ce-i expiri vin spre mine,
Dragostea mea s-a născut doar cu tine.

 


 

15. Adio!


Simt durere cumplită,

Firea mea e zdrobită...
Animalul ce moare
Cu ochii spre soare
Mă priveşte și zice:

"Nu plânge, amice!
Mi-a fost bine în lume,
Cu tine anume,
 Când dormeam pe-al tău prag

  Ce-mi era foarte drag,

  Şi tu pâine-mi dădeai,
  Şi doar tu mă iubeai.
  Acum află, stăpâne,
  Când eşti doar un câine,
  Nu ştii dacă vine
  Ziua de mâine...
  Azi mă cheamă un nor
  Care simte că mor.
  Voi zbura pe o rază
  Cu-al meu înger de pază
  Spre tărâmul de sus,
           Timpul vieţii s-a scurs.
  Eu acum îţi vorbesc
  Şi îţi mulţumesc,
  Căci am fost lângă tine
  Mai mult decât un câine!”

Adio, stăpâne!


 Unde nu-i viitor,
  Dispare trecutul.
  Nu alegem sfârşitul,
  Nici începutul...