Amintire...

hulub
Eu mergeam pe drumul ce duce în vale
Și un hulub mi-a picat drept în cale.
Cât aș fi vrut sa îl văd altă-dat -
Bietul hulub zăcea mort pe asfalt.
Mi-am amintit de această făptură!
Eu îl hrăneam poate peste măsură
Când îl zăream pe balconul suriu,
Dar, din păcate, nu mai era viu.
Nu era decât un suflet rănit,
Ca și noi toți, doar că el a murit.
Poate că l-a călcat vrio mașină?
Poate că nimeni nu e de vină?
Dar nu mai poate spera la salvare,
Cine i-ar face o înmormîntare?
Oamenii l-au ignorat în tăcere.
Doar un copil mai privea cu durere...
M-am aplecat eu spre pasărea biată
S-o duc la groapa proaspăt săpată,
Dar am simțit un vânt pe la spate -
Venea o doamnă cu palmele late
Și mătura tot gunoiul din stradă,
Dar s-a oprit tot atuncea să vadă
Pata roșcata ce n-avea suflare...
 Care nu simte, nimic n-o mai doare.
Iat-o cum zboară spre viața de apoi -
Mătura-i face drum spre gunoi!!!
         
 * * *
 
Ieri te hrăneam și te admiram,
Zilnic la geamul meu te-așteptam.
Ah, câte laude iți aduceam,
Și câte vorbe frumoase-ți spuneam.
Astăzi nimic n-am făcut pentru tine,
Mâine doar amintirea rămâne...

© Crowelle.com/Tatiana Art