Iubita lui Cupido

  girl Oare de ce fata asta priveşte uneori atît de întristată în depărtare, iar genele-i lungi le înmoaie două picături saline din izvorul sufletului ei iubitor? Oare viaţa ei e un curcubeu aruncat peste marea prieteniei şi înţelegerii? Poate că nu se înţelege pe sine însăşi? 

   Dar totuşi, cît de de fermecătoare este suava fiinţă! Atunci cînd trece sfidător prin faţa oglinzii, aruncă o scurtă privire şi deja este de ajuns pentru ca bucata de sticlă să reflecte, ca în apa rîului, o faţă mică mieroasă, caldă ca pîinea albă. Iar fata zîmbeşte mulţumită, lăsînd să se vadă două rînduri de dinţişori ca două salbe de mărgele albe. Cu un aer mulţumitor ridică niţel năsucul rotunjel, iar gîtul i se lungeşte ca trestia verzuie. 

   Pare a fi destul de liniştită şi înţelegătoare. Culege vorbele celor din jur precum boabele gălbui de orez. Dar uite cum saltă atunci cînd se revoltă faţă de vorbe rele şi fapte necinstite! În acele momente i se întipăreşte pe faţă o vagă expresie de nedumerire revărsată în încruntarea arcuită a sprîncenelor. Tot trupul i se mlădie şi întreaga sa fiinţă caută să culeagă pomuşoare de adevăr. Iar atunci cînd le găseşte, întinde blajinele-i mînuţe nefericitului vieţuitor păcălit de soartă. Şi plînge împreună cu el, iar lacrimile îi pictează o roşeaţă cireşie în ochi.

   Pleacă ruşinoasă căpşorul în jos atunci cînd săvîrşeşte o faptă ruşinoasă care-i mustră conştiinţa. Ar fi vrut ea să îndrepte totul, dar ceea ce a zugrăvit destinul în cartea vieţii sale, nu mai poate fi şters, nici schimbat. Cînd nu îndrăzneşte să ceară iertare, pleacă tăcută într-un refugiu suriu, scăldat de umbre şi mustrări de conştiinţă. 

   Dar aţi văzut-o cum e atunci cînd iubeşte? Odată ce Cupido îi aruncă o săgeată aromată de amor, sîngele îi aleargă ca fulgerul prin vene de o face să ardă toată, să radieze de fericire. Cînd îşi vede nemuritorul prinţ, în rumeneala blajină a obrazului pluteşte o dulceaţă neasemuită. O dragoste fierbinte doreşte inima ei. Să se trezească în mijlocul oceanului dusă de valurile pasiunii, încît nici un vînt să nu o poată ajunge. Strînge orice fărîmă a sentimentelor sale nemuritoare şi dedică fără ezitare toată viaţa sa alesului inimii sale.

   Doar închipuiţi-vă cum ar putea să arate ea într-o noapte cu lună, o lună plină ca o bucată de lămîie în cana cu ceai, şi uite ea – ducesa întunericului, ascunsă după paravanul pur al inocenţei, ea care trezeşte dorinţe nebuneşti unor suflete însetate de iubire. 

   Îşi lasă uşor trupul catifelat peste perinele moi şi mătăsoase şi zace aşa, aproape nudă, pînă o fură somnul ca un vultur răpitor. O cămaşă subţire din fire de păianjen îi acoperă relieful trupului, lăsînd să se vadă toate proeminenţele suculente şi cărnoase. Atunci cînd respiră, burta i se încordează ca strunele de chitară. Atunci cînd visează, lasă bazinul mai jos şi tot femininul ei pare a fi o floare albă ascunsă între două aripi de fluture…

   Iată că suspină şi îşi întoarce încet trupul, iar apoi întinde piciorul lung de căprioară. Doarme cufundată în valurile plăcerii şi pare a fi un înger coborît pe pămînt. Însă uneori atunci cînd se trezeşte, dacă a visat rău, sare pe pat sălbatică ca o tigroaică şi pare că se va înfige în gîtul lui. Iar el nu va mai rezista şi o va învălui în sărutări, cuprins fiind de dor şi ardoare. Sărutul ei e răcoros precum roua dimineţii pe care vreai să o beai cu nesaţ, dar acel care bea din nou şi din nou se va simţi însetat. 

Cum te simţi, Crăiasă, în palatul tău fermecat? Tace fata asta şi aruncă o privire melancolică soarelui, razele căruia se nasc în ea. Caută zîmbetul pe buzele oamenilor. Se agaţă ca o liană de orice moment fericit al vieţii pentru a cădea în capcana eternităţii într-o lume lipsită de durere, în care va fi sincer venerată ca o regină. Şi aşa va înmărmuri ca o statuie înaltă de marmură albă în trecerea fugară a anilor şi nemuritoarelor clipe.


   Oare asta îşi doreşte acea iubită?

 

© Crowelle.com/Tatiana Art