Opreşte trecerea

   opreste trecerea

   Atunci când ne naștem, ne pare că eternitatea s-a născut odată cu noi. Deoarece, copii fiind, nu ne dăm seama de faptul că există moartea, iar viața e doar ceva neclar și echivalează cu câțiva centimetri cubi de aer instinctiv inhalați în plămâni. Însă, odată cu trecerea anilor, viața începe să aibă o importanță majoră pentru fiecare оm în parte. 
   Aș spune la fel ca Descartes - gândim, înseamnă că existăm. Deci, prin intermediul gândirii și rațiunii avem acces parțial la suflet. Sufletul comunică nemijlocit cu inima. Astfel se nasc stările sufletești. Prin urmare germinează și iubirea. De aici rezultă că viața este indispensabil legată de iubire și noi toți putem iubi. Veșnicia e relativă, la fel ca spațiul și timpul - valori probabile, fără o bază științifică și urme de experiență. Omul tinde să gândească că după moarte  urmează eternitatea- proces inevitabil și ultima treaptă a sorții. Dar iubirea? Oare există o altă iubire decât primele semne ale lui Eros pe pământ? 
    “Oprește trecerea” - această adresare retorică a poetului-filosof Lucian Blaga e “o vorbă smulsă din gura mulțimii”. Deoarece mulți dintre pământeni reflectează asupra problemei “lumii de apoi” și puțini vor să migreze cu nepăsare “dincolo de viață și iubire”. L. Blaga de asemenea a meditat asupra problemei în cauză, cercând să găsească un răspuns la întrebarea care nu poate avea o altă explicație, decât una bazată pe presupunere și relativitate. Unui om lipsit total se viciul flagelării, în pofida greutăților vieții, îi este greu să ajungă dincolo de uman și terestru doar prin extenuarea forțelor rațiunii. Deoarece în venele unui astfel de om curge patimă și iubire. Dar “unde nu e moarte, nu e nici iubire”. Prin urmare, urmărind cu atenție operele lui L. Blaga, ne dăm seama de faptul că filosoful percepea viața nu doar ca un chin, precum este descrisă și în filosofia Indiană și vestita Rig Veda. El e dornic de viață, dar anume pentru că viața i-a rezervat iubire. Unde nu e moarte, se impune infinitul. Infinitul e ceva neclar, nedefinit ca un tot concret și întreg, prin urmare nu poate oferi mostre de existență a dragostei. 

   L. Blaga se adresează cu o rugăminte la Dumnezeu:”Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Căci poetul-filosof e tentat de chipul proaspăt al vieții mai mult decât de voluptatea vulgară a morții și a neștiutului captivant. Această idee o găsim și în poezia “Gorunul” cu note înalte de elegie și momente de liniște sumbră și incertitudine în fața morții. Poezia face parte din “Poemele luminii”, iar acest volum e ghidat de făclia luminoasă a unui suflet de scriitor și puterea meditativă a unui filosof emerit. Deci moartea devine o tragedie dionisiac-apolinică, la care nu se poate ajunge prin pură rațiune, ci doar prin experiență.  În poezia “Gorunul” poetul încearcă să se apropie de natura, care ar putea să-i răspundă la unele întrebări importante și să simplifice misterele. Lucifericul planează în apropierea unui copac — gorunul, simbol al eternității și al morții. Dar în loc să se simplifice, misterele se complică și mai mult deoarece natura se află într-o permanentă tangență cu umanul “Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult, sicriul”. Natura ne-a născut prin iubire și tot ea a rămas părtașă la cumpăna morții. Un dialog imaginar al lui L. Blaga cu copacul, e o conversație cu propriul eu sufletesc și rațiunea imanentă, deoarece altă rațiune, ce ar depăși condiția umană nu ne este dat la moment să percepem.

    Moartea există. Însă odată ce nu știm ce e dincolo de realitatea vieții, moartea ca și cum nu ar mai fi. La fel se întâmplă și cu ființa și neființa. Ființa, odată ce este, nu poate decât să fie. Iar neființa, este ceea ce nu este, dar fiind opusă ființei, ea totuși este. Atunci când privim în oglindă ne dăm bine seama de faptul că existăm și reflexia ne aprține nouă în plan conștient. Însă într-un plan real nu putem să atingem imaginea din oglindă și să pipăim învelișul cutanat al pielii. Suntem și nu suntem, se primește o sinteză dintre teză — ființa, și antiteză — neființa. De aici rezultă faptul că moartea e ceva foarte clar și total necunoscut în același timp. Putem pipăi un mort și putem să-i atribuim “calitatea” de mort, dar poate că acest mort, totuși, trăiește, însă într-o altă ”lume””? 


“O, cine știe?”

 

© Crowelle.com/Tatiana Art